Toate-s vechi si noua toate

           Joaca vechi-nou... Doar un cerc vicios pe care doar vointa il poate sparge. Vechiul este temelia noului, iar noul este un produs al vechiului. Sunt legate, sunt dependente, se alearga, ne innebunesc, ne trezesc amintiri, regrete, fac zambete sa infloreasca si frunti sa se increteasca.

Avem o camera, un pat si o usa. Dupa ce deschizi usa nu stii ce te asteapta, iar in pat e bine si caldut. Dar poate dupa ce deschizi usa gasesti ceva si mai bun. Sau poate gasesti ceva mai rau. Nu se stie. Vechiul, care nu deschidea usa, ci sarea direct prin ea si ateriza in picioare, acum a ajuns sa nici nu mai coboare din pat... De ce? Nu se stie. Mai ales cand intrebarea „de ce” (cea mai grea intrebare posibila) nu isi gaseste nu isi gaseste un raspuns, un raspuns pertinent, cu argumente solide. Acum el a devenit Nou.

Ce-l facea pe Vechi sa sara prin usa si sa aterizeze in picioare? Increderea in sine, siguranta, nepasarea, inconstienta, poate. Ce il face pe Nou sa nu se mai ridice din pat? Lipsa de incredere, confortul asternutului, nesiguranta, neasumarea riscurilor, frica de schimbare, teama de nou, spaima unui esec, stideala fata de ziua de maine. FRICA...

Atat de putine motive pentru care trecea prin usa si atat de multe motive pentru care nu o mai face... De multe ori buturuga mica rastoarna carul mare. Insa uneori carul poate fi prea mare pentru o buturuga, ori buturuga, din cauza nefolosirii, s-a tocit cam mult de-a lungul anilor.

Dar, ca dintr-o Cutie a Pandorei inchisa in ultimul moment, apare vointa. Vointa care muta munti, care inlatura tot ce-i sta in cale, care da incredere orbeasca si bine inradacinata, vointa incrancenata care face frica sa paleasca.

Iar cand frica este tinuta in frau, nimic nu mai pare imposibil, totul se asterne la picioarele Noului la fel ca odinioara la picioarele Vechiului. Si asa Nou invata cea mai importanta lectie de la Vechi: nu uita vreodata cine esti si de ce esti in stare. 

O mana de pustani trecuti prin ani

2002... Lume noua, atitudine noua, orizonturi noi, capul proaspat scos din gaoace. Toate astea dupa cativa ani destul de grei, incarcati de de toate prin care nu stii cum sa treci, peste care nu stii cum sa treci.

2006... O noua perspectiva asupra a tot ceea ce te inconjoara, o perspectiva spe noi orizonturi, mult mai largi decat cele de pana atunci, pregatit sa iei in piept tot ce ar indrazni sa iti apara in cale.

2009... Lumea e a ta, scoala vietii e din ce in ce mai complexa si mai bine inradacinata, reflexele mai ascutite ca niciodata, savoarea intamplarilor este cea mai puternica pe care ai simtit-o in anii care au trecut, nu ai regrete si abia astepti sa vezi ce te asteapta in continuare. Nu depinzi de nimeni, nimeni nu depinde de tine, picioarele sunt infipte in pamant asa cum nu au fost vreodata. Increderea este la cote maxime, iar lumea este a ta. Toata. Indiferent ce iti da, indiferent ce ii dai inapoi.

Dar uite ca vine si 2013. Un 2013 care deschide ochii si retina este izbita de ce vede. De fapt este izbita de ce NU vede. Unde sunt orizonturile lui 2002? Unde sunt tupeul si siguranta lui 2006? Dar reflexele, intamplarile, lumea, independenta si oamenii lui 2009?

Cum se face ca un an care ar fi trebuit sa fie treapta urmatoare pe scara inceputa acum multi ani este treapta a carei raceala intrerupe lancezeala instaurata pe nesimtite?

Insa 2013 are o raza. O raza care in anii mai sus enumerati nu era. Raza care nu schimba, ci raza care ajuta la schimbare, care instiga la schimbare, raza pentru care nicio culme nu e prea inalta pentru a ajunge la ea.

Raza care va face ca 2014 si anii care vor urma sa gaseasca ceva langa care va fi mandra sa razbeasca.

Oare cati pustani trecuti prin ani sunt? In adevaratul sens al cuvantului... Si cati dintre ei au gasit acea raza care sa-i readuca acolo unde trebuie?

  

Sah Mat!

Pentru prima oara dupa mult timp am fost facut sah mat. Si nu, nu la jocul unde se intampla de obicei asta. Ci intr-o discutie libera.

Era vorba de joburi, de formare, scoala de zi cu zi si scoala vietii. Era vorba despre utopica situatie in care din viata inveti mult mai multe decat in scoala. Despre cum un angajat timpuriu a lasat facultatea pe planul 2 (daca nu mai jos, chiar). Si a ajuns destul de binisor. Locurile pe unde a lucrat, oamenii pe care i-a intalnit si care l-au ajutat sau i-au pus bete in roate l-au format mult mai bine decat ar fi reusit facultatea sa o faca. Si a invatat cat a putut din toate directiile. Si i-a prins bine. Dar, ca intotdeauna, in bine exista si un rau: cand te orientezi spre un job si dai din coate si inveti si te descurci in orice situatie scoasa in cale, ignori un lucru: esti bun la multe, dar la ce esti intr-adevar bun?

Esti uns cu toate alifiile, dar care alifie te face cu adevarat invincibil?

Colindand

Yin si Yang, rau si bun, liniste si zbucium, foc si gheata, ganduri albe si ganduri negre... Limita dintre ele? Libera alegere. Starea de spirit. Senzatia de saturare.

Punctele de suspensie...

Le urasc! Da, urasc punctele de suspensie. Unii isi urasc job-ul, altii isi urasc conditia, multi urasc tot ce le vine la indemana, cu sau fara motive, mai mult sau mai putin intemeiate. Fiecare trebuie sa aiba ceva de urat. Asa ca eu mi-am ales punctele de suspensie.

De ce? Simplu: ele sunt Iuda interiorului. Tradeaza. Tradeaza nesiguranta, ezitarea, sovaiala, fofilarea, incercarea de a evita. Este singurul semn de punctuaţie care nu te priveşte in ochi.

Multi veti zice ca sunt nebun, dar da, oricine si orice trebuie privit in ochi. Si cand contactul vizual este intrerupt sau nesigur, atunci stim ca ceva este in neregula. Asa si cu punctele de suspensie. Ele ne arata cand ceva e pe cale sa se duca de rapa.

Partea cea mai proasta este ca ele sunt folosite din ce in ce mai des, chiar si acolo unde nu-si au rostul. Si nu ma refer la gramatica, ei i s-a pus cruce demult. Ma refer la mesajul transmis. Un element atat de mic, cu o insemnatate atat de mare...

Da, le-am folosit. Si le folosesc in continuare. Si cu cat le folosesc mai des, cu atat le urasc mai mult. De fiecare data cand mana incepe sa tremure pe tasta care creeaza monstrul semnelor de punctuatie imi doresc sa folosesc altceva acolo. Dar oare este ceva care sa denote mai multa nesiguranta decat ele?

„De ce sa pun pucte de suspensie? Vor vedea cat de nesigur sunt, imi vor simti slabiciunea, se vor folosi de ea”... Dar aici intervine nepasarea, care iti da putere: „Nu imi pasa, sa vada! Ma pot apara! Tot cu indiferenta si nepasare!”. Insa nepasarea este o arma periculoasa. Puternica, dar periculoasa... O arma care schimba, o arma care taie, o arma care daca a pus stapanire pe tine nu mai scapi din ghearele ei. Si nu ma refer la tine – cel pe care il vede toata lumea. Ma refer la tine – cel pe care il vezi tu, cel pe care te bazezi tu, cel care iti da putere sa treci peste orice.

Atentie mare la punctele de suspensie, ele pot aduce OBOSEALA...

Oboseala

Am obosit... Obosit sa alerg, sa lupt, sa ma zbat, sa dau din coate, sa incerc, sa sper, sa fiu optimist, sa fiu pesimist, sa fiu realist, sa incerc, sa nu cedez.

            Obosit de ce ma inconjoara, de cine ma inconjoara, de faptul ca nimeni nu ma mai inconjoara, de filme si beat-uri, de tripuri si ritmuri, de asfalt si beton, de fiare si fiare, de religii si zei, de vise si visuri, de "tarfe si gay, de macho holtei", de telefonul care ma strange de gat, de lista de contacte plina si goala totodata, de minciunile de zi cu zi, si mari si mici, constructive si distructive, care se inmultesc, se adancesc, dar nu duc nicaieri.

            Imi zicea cineva odata "Scrie!", folosind apelativul drag mie de cand eram copil. Si nu am scris... Si nu m-am descarcat in niciun fel, am tinut in mine, am strans din dinti, am mai refulat din cand in cand, dar niciodata cu folos sau in cel mai constructiv mod. La inceput a fost frica de parerea celor din jur, pana am adoptat atitudinea de nepasare. Am vazut-o ca pe un mecanism mai mult decat folositor de aparare. Dar cum in orice bine este si un rau, nepasarea m-a schimbat... M-a schimbat atat de mult incat scriind am realizat ca nici nu mai tin minte care este apelativul de care vorbeam mai sus. Cuvantul care ma linistea intotdeauna, rostit de vocea care m-a ocrotit intotdeauna...

            La Boheme, La vie en rose, What a wonderful life... Inainte erau piese pline de sentimente, de emotii, de bucurie si de liniste. Acum au ramas doar simple titluri de melodii, cuvinte asezate (cu pricepere, ce-i drept) langa numele unor mari voci si atat. Unde e fiorul lui Charles Aznavour? Unde e tremurul din vocea lui Louis Armstrong? Unde este "R"-ul lui Edith Piaf? S-au pierdut toate, acum au un sunet spart, un ecou a ceea ce insemnau odata. Si nu din cauza lor, nu din cauza trecerii timpului peste vocile lor, nu din cauza player-ului sau a formatului melodiei... Ci din cauza schimbarii. Schimbarii mele. A cretinului care zicea ca nimic nu-i poate sta in cale. A cretinului caruia nimic nu-i statea in cale. A cretinului care intre timp s-a ratacit... Un lucru mai sper, un lucru ma mai tine pe linie de plutire: cretinul doar s-a ratacit, nu s-a pierdut.

            E undeva acolo. Ma chinuiesc cu indarjire sa il vad, sa vad unde a facut stanga in loc sa faca dreapta, sa il aduc inapoi, sa ma agat de oricine ma poate ajuta sa il aduc inapoi.

            Si uite asa ma trezesc alergand, luptand, zbatandu-ma, dand din coate, incercand, sperand, facand pe dracu-n patru... Exact lucrurile care m-au obosit si care ma obosesc in continuare.

            E un cerc. Vicios.