Am obosit... Obosit sa alerg, sa lupt, sa ma zbat, sa dau din coate, sa incerc, sa sper, sa fiu optimist, sa fiu pesimist, sa fiu realist, sa incerc, sa nu cedez.
Obosit de ce ma inconjoara, de cine ma inconjoara, de faptul ca nimeni nu ma mai inconjoara, de filme si beat-uri, de tripuri si ritmuri, de asfalt si beton, de fiare si fiare, de religii si zei, de vise si visuri, de "tarfe si gay, de macho holtei", de telefonul care ma strange de gat, de lista de contacte plina si goala totodata, de minciunile de zi cu zi, si mari si mici, constructive si distructive, care se inmultesc, se adancesc, dar nu duc nicaieri.
Imi zicea cineva odata "Scrie!", folosind apelativul drag mie de cand eram copil. Si nu am scris... Si nu m-am descarcat in niciun fel, am tinut in mine, am strans din dinti, am mai refulat din cand in cand, dar niciodata cu folos sau in cel mai constructiv mod. La inceput a fost frica de parerea celor din jur, pana am adoptat atitudinea de nepasare. Am vazut-o ca pe un mecanism mai mult decat folositor de aparare. Dar cum in orice bine este si un rau, nepasarea m-a schimbat... M-a schimbat atat de mult incat scriind am realizat ca nici nu mai tin minte care este apelativul de care vorbeam mai sus. Cuvantul care ma linistea intotdeauna, rostit de vocea care m-a ocrotit intotdeauna...
La Boheme, La vie en rose, What a wonderful life... Inainte erau piese pline de sentimente, de emotii, de bucurie si de liniste. Acum au ramas doar simple titluri de melodii, cuvinte asezate (cu pricepere, ce-i drept) langa numele unor mari voci si atat. Unde e fiorul lui Charles Aznavour? Unde e tremurul din vocea lui Louis Armstrong? Unde este "R"-ul lui Edith Piaf? S-au pierdut toate, acum au un sunet spart, un ecou a ceea ce insemnau odata. Si nu din cauza lor, nu din cauza trecerii timpului peste vocile lor, nu din cauza player-ului sau a formatului melodiei... Ci din cauza schimbarii. Schimbarii mele. A cretinului care zicea ca nimic nu-i poate sta in cale. A cretinului caruia nimic nu-i statea in cale. A cretinului care intre timp s-a ratacit... Un lucru mai sper, un lucru ma mai tine pe linie de plutire: cretinul doar s-a ratacit, nu s-a pierdut.
E undeva acolo. Ma chinuiesc cu indarjire sa il vad, sa vad unde a facut stanga in loc sa faca dreapta, sa il aduc inapoi, sa ma agat de oricine ma poate ajuta sa il aduc inapoi.
Si uite asa ma trezesc alergand, luptand, zbatandu-ma, dand din coate, incercand, sperand, facand pe dracu-n patru... Exact lucrurile care m-au obosit si care ma obosesc in continuare.
E un cerc. Vicios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu